Dafne - Andrei Dobos 1. (Inscripţie la Apollo mîhnit) Cînd eram în mîinile disperării şi uram toţi oamenii dumnezeu m‐a fulgerat cu dragoste pentru un singur om. Atît de adînc şi atît de departe ca un arc de lumină şi putere ce tulbură cîmpiile magnetice ale inimii.
 Pitonul acela cînd şi‐a slobozit strînsoarea
 erau teii verzi în parc şi capul meu
 un lan de graminee şi smocuri înflorite.
 Am respirat iarăşi pentru prima dată în ani
 aerul dulce al străzilor plouate, mirosul de bere
 şi limonadă din cafenele de toamnă. Seriozitatea s‐a scurs din mine ca seva din copacii bătrîni
 la primul acord neaşteptat de liră.
 Şi vindecarea, o, vindecarea nimic mai mult ca bucuria unui puşti rămas singur în delfinariu. 2. (139/201) Poate că din această brumă de exaltare vor urma descrieri după sentiment, metafore despre numele veneraţiei,
 sunetul numelui şi numărul numelui
 ei trecut în cel mai mare secret pe un perete untos sub Vezuviu. Scrijelite pe scoarţe de fagi bătrîni
 în vreun cotlon improbabil de pădure.
 Acel sărut de zăpadă topit de apele primăverii
 şi imaginea chipului
 pe care îl porţi străin cu tine pe stradă
 la orice tresărire de asemănare
 şi poate că de la asta plecînd vreun mag de mîna stîngă
 închis în cuibul său secret
 va forţa, să‐ţi aprindă sufletul, un transfer de pasiune
 cu apa neagră din inima lui:
 şpreiuri ale dorinţei, luminoase ca ploile de vară. 
Însă tu te vei desprinde de aceste fîntîni ale nopţi în care se îneacă stele de la milioane de ani depărtare 
iar iernile vor vibra cu marea în jurul pămîntului,
 tu vei zbura prin lumina groasă ca mierea a cerului vizibil,
 iar eu te voi căuta aşa cum un copil îşi caută vacile pierdute pe dealuri.
 Atunci neuronii mei vor înmuguri ca magnoliile: Atunci voi cunoaşte tristeţea vie
 de porumbel înfrigurat a apropierii tale. 3. (Ea îşi aminteşte) În mine creşte o frumuseţe nouă a şi trecut. 
 Cînd te adînceşti în verdele înserării şi cîtă lumină mai ţin stelele nopţii pe chipul tău. O vidră abia zărită în apa întunecată
 printre crustele de gheaţă ale răzoarelor. 
Tu eşti cea care înţelege frunzele de soare
 obosind prin ceaţă
 şi crestele adîncindu‐se în noapte cu păsări răzleţe. O frumuseţe nouă creşte din noi a şi trecut, 
iar tu îţi vei aminti
 flori tărcate de flanelă, sfîrîit metalic de pepsi.
 O muzică albă, îndepărtată, de nori luminoşi.

Soare secret - Andrei Doboş M‐ai lăsat aici singur cu un pahar, îmbibat de riffuri şi nu mi‐ai vorbit de zile, soare secret. Mi‐ai dat ignore şi eu mi‐am pus icre de ştiucă cu votcă, Mi‐ai dat ignore şi eu mi‐am pus caracatiţă în sos picant cu vin. Am stat mahmur în litri de cafea şi felii de castravete pentru tine. Cu ce mă încălzeşte pe mine acum stingerea sorilor? Cu ce mă ajută gîndul la bucuria mea confuză? Cu ce mă încălzesc pe mine toate astea. Ce‐i cu toţi oamenii ăştia aici, cînd tu eşti departe şi îmi otrăveşti mintea cu anemone? Am nevoie de buzele tale înnegrite de vin. De zîmbetul tău mai puternic ca mine. Fără tine sînt praf şi pulbere. Fără o vorbă bună de la tine sînt praf şi pulbere.

Clu - Andrei Dobos Îmi pare rău că n‐am reușit să țin lumea întreagă pentru tine, nu sînt unul dintre cei nouă maeștri ascunși care țin lumea întreagă, meditația mea nu funcționează. Îmi pare rău că nu m‐am mutat cu tine la țară că nu știu să cînt la chitară și nu am voce (nu desenez) că abia dansez, îmi pare rău că nu vom vedea niciodată ceața albastră a muntelui în zori, îmi pare rău pentru fiecare zi ce trece în necaz și lipsă de sens, îmi pare rău cînd cineva apare şi‐ţi recomandă ceai de sunătoare. Pentru ascundere. Pentru orașul ce‐ți dizolvă telomerii. Sînt vinovat înaintea celulelor tale, floarea soarelui îmi arde privirea, roșeața primilor trandafiri îmi arde privirea. Soarele amar ce‐ți înfășoară creștetul îmi arde privirea, fericirea eternă a unui cuib de viespi îmi arde privirea. Îmi pare rău că nu pot să spun decît ce e în capul meu și nu pot s‐o spun decît atît cît pot eu s‐o spun de bine. Îmi pare rău pentru posibilitate, pentru rezonanță, expansiune. Pentru retractilitate. Îmi pare rău de arta mea insuficientă (care ție nu‐ți place). De clasa mea socială. Îmi pare rău pentru ploaia asta de vară (pt. toate ploile de vară). Îmi pare rău de muzică, de nori, de iarba cu flori din parc, îmi pare rău de cîini. Îmi pare rău de oameni săraci și de soare: de cîrcei și lujeri ce se leagănă‐n soare.

Soarele - Andrei Dobos Unde este soarele mîngîios în păr. Sistemul nervos săturat de soare cum se satură de sevă şi scoarţă amară mesteacănul tînăr. Am pierdut soarele, pe care îl imită părul tău blond umflat de vînt cînd îţi plimbi căţelul în spatele blocului. De multe zile doar nori de tundră. Nori de tundră ce ascund soarele. Vreau să mîn pe iazul tulbure cu soarele butuci prăbuşiţi, crengi pe jumătate înflorite. Vreau să bat pe bitum o minge de soare. Să inspir praf uscat de soare. Îmi trebuie statutul sărurilor fotosensibile. Să fiu un cîine de soare. Cînd latru aerul să se încingă. Vreau să‐mi ungă pielea soarele privirea mea să strălucească ca cioburile verzi de sticlă într‐o parcare toridă.

Ric - Andrei Doboş Cel mai mult mi‐a plăcut conversaţia. Cel mai bine a fost cînd am vorbit, despre asta este vorba. Cînd am fost foarte aproape unul de celălalt şi am vorbit. Îmi place cînd vorbesc să am la mine cîţiva biscuiţi. Cînd nu eram în stare să vorbesc cu nimeni şi am vorbit. Se vede treaba că cel mai mult şi mai mult mi‐a plăcut să vorbim. Îmi place să am aproape cînd vorbesc un material sticlos şi un alt material de consistenţa biscuitului. Să vorbim dar să nu spunem sau să spunem şi să nu vorbim. Doresc să stau cu palmele în nisip kinetic în timp ce vorbim. Poate că nici nu e aşa de important să vorbim. Poate că nici nu ar trebui să vorbim, uneori cuvintele noastre sună atît de fals. Cuvintele noastre nu au nimic special. Despre asta este vorba. Cel mai mult şi cel mai bine este atunci cînd îţi place conversaţia însă decizi totuşi că este mai bine să nu vorbeşti. Cuvinte, sunete, sens. Cerul este mai albastru cînd îmi vorbeşti. Despre asta este vorba. Să vorbeşti. Cuvintele tale nu au nimic special. Cuvintele mele îşi pierd sensul pînă a doua zi la prînz. Tristeţea mă urmăreşte după ce vorbim. Cel mai bine este totuşi cînd nu vorbim şi eu încerc să‐mi amintesc cum îţi sună vocea. Îmi place să‐mi amintesc sunetul vocii tale. Ca şi cum totuşi am vorbi. Cel mai mult îmi place să îmi amintesc sunetul vocii tale ca şi cum am vorbi. Despre asta este vorba. Adu şi cîţiva biscuiţi. Despre ce altceva ar putea să fie (vocea). Vorbim, încă puţin, vorbim peste pahare de vin, peste scrumiere pline, peste capcane de viespi şi albine. Îmi ţin palmele în nisip cît vorbesc cu tine. Ar fi bine să nu mai vorbim. Poate nu îţi face bine că vorbim. Ce ai să‐mi spui, ce am să‐ţi spun. Despre asta este vorba. Despre ce altceva.

Apologia pro vita sua - Andrei Doboş Paște în mine sînt un cîmp sensibil cu multă iarbă, sînt dezafectat şi blînd. Mă joc, doar, de‐a omul. Scanez creierul după soluţii. Cînd mă ascund – şi port cu mine‐n văgăună vreo înfrîngere – mă uit la emisiuni politice pe întuneric. Zeci şi sute de mii de miliarde de kilograme şi sori de tăcere mi se topesc atunci în sînge. # Cerul îmi umple camera fără avertisment. Miros fraged de pastă de pix. În cosmos e atîta linişte că ar putea şterge mii de planete. Şi şterge.