Dafne - Andrei Dobos

1. (Inscripţie la Apollo mîhnit)
Cînd eram în mîinile disperării şi uram toţi oamenii dumnezeu m‐a fulgerat cu dragoste pentru un singur om. Atît de adînc şi atît de departe ca un arc de lumină şi putere ce tulbură cîmpiile magnetice ale inimii.

Pitonul acela cînd şi‐a slobozit strînsoarea

erau teii verzi în parc şi capul meu

un lan de graminee şi smocuri înflorite.

Am respirat iarăşi pentru prima dată în ani

aerul dulce al străzilor plouate, mirosul de bere

şi limonadă din cafenele de toamnă.

Seriozitatea s‐a scurs din mine ca seva din copacii bătrîni

la primul acord neaşteptat de liră.

Şi vindecarea, o, vindecarea nimic mai mult ca bucuria unui puşti
rămas singur în delfinariu.

2. (139/201)
Poate că din această brumă de exaltare
vor urma descrieri după sentiment,
metafore despre numele veneraţiei,

sunetul numelui şi numărul numelui

ei trecut în cel mai mare secret pe un perete untos sub Vezuviu.

Scrijelite pe scoarţe de fagi bătrîni

în vreun cotlon improbabil de pădure.

Acel sărut de zăpadă topit de apele primăverii

şi imaginea chipului

pe care îl porţi străin cu tine pe stradă

la orice tresărire de asemănare

şi poate că de la asta plecînd vreun mag de mîna stîngă

închis în cuibul său secret

va forţa, să‐ţi aprindă sufletul, un transfer de pasiune

cu apa neagră din inima lui:

şpreiuri ale dorinţei, luminoase ca ploile de vară.

Însă tu te vei desprinde de aceste fîntîni ale nopţi
în care se îneacă stele de la milioane de ani depărtare

iar iernile vor vibra cu marea în jurul pămîntului,

tu vei zbura prin lumina groasă ca mierea a cerului vizibil,

iar eu te voi căuta aşa cum un copil îşi caută vacile pierdute pe
dealuri.

Atunci neuronii mei vor înmuguri ca magnoliile:
Atunci voi cunoaşte tristeţea vie

de porumbel înfrigurat a apropierii tale.

3. (Ea îşi aminteşte)
În mine creşte o frumuseţe nouă a şi trecut. 

Cînd te adînceşti în verdele înserării şi cîtă lumină
mai ţin stelele nopţii pe chipul tău.
O vidră abia zărită în apa întunecată

printre crustele de gheaţă ale răzoarelor.

Tu eşti cea care înţelege frunzele de soare

obosind prin ceaţă

şi crestele adîncindu‐se în noapte cu păsări răzleţe.
O frumuseţe nouă creşte din noi a şi trecut,

iar tu îţi vei aminti

flori tărcate de flanelă, sfîrîit metalic de pepsi.

O muzică albă, îndepărtată, de nori luminoşi.